Externare spre moarte. Infecțiile din spitale pe care nimeni nu le recunoaște. Abandonați să moară acasă, în izolare

Mii de români pleacă din spitale mai bolnavi decât au intrat. Infecțiile nosocomiale îi condamnă la ani de suferință, iar sistemul medical și cel social îi abandonează complet. Lipsa de empatie, negarea și tăcerea ucid mai sigur decât bacteria însăși.

Începutul calvarului

Pentru mulți pacienți, biletul de externare nu mai înseamnă vindecare, ci începutul unei drame. Infecțiile nosocomiale, bacteriile dobândite între pereții spitalelor, îi transformă în prizonierii propriului trup.

Cei mai mulți ajung acasă cu plăgi care nu se mai închid, cu febră, dureri și disperare. Când revin la medicii care i-au tratat, sunt întâmpinați cu indiferență. „Nu de la noi ați luat”, „Nu avem infecții în spitalul nostru”, sunt replicile oamenilor din sistemul de sănătate. Sub halatele albe se ascunde adesea o indiferență crasă, o răceală dureroasă. Lipsa de empatie, teama de răspundere și dorința de a ascunde adevărul au transformat spitalele în locuri unde greșelile sunt ascunse, nu reparate.

Trei ani de suferință, trei ani de izolare

Ioana, o bătrână dintr-un sat din Neamț, a apelat, în urmă cu peste doi ani, la un medic ortoped dintr-un spital public. Avea o problemă mai veche la un picior, iar operația la care o programase doctorul părea o intervenție simplă. Numai că, după externare, rana a început să supureze. „Curgea un lichid verde-gălbui din genunchi, ca dintr-un robinet”, povestește bătrâna. Speriată, s-a întors la medic. Acesta i-a spus că este „normal”, că rana „se va vindeca în timp”. Însă medicul i-a ascuns adevărul cu care se luptă de atunci: în timpul operației se infectase cu stafiloccoc auriu, o bacterie nosocomială extrem de agresivă.

De atunci au trecut aproape trei ani. Trei ani de durere, de umilință și de izolare.

Ioana a fost operată de două ori, dar fără ca medicul să-i explice cauza reală, ci doar că „rana trebuie curățată”. Ba chiar i s-a spus că „nu se știe ce este, nu iese nimic la analize!”, mai spune bătrâna. Diagnosticele din acte vorbesc doar despre „probleme la oase”, niciun cuvânt despre „blestemata bacterie”.

Rudele, contrariate, i-au făcut analize pe cont propriu, pentru a vedea cine este inamicul cu care trebuie să lupte, nu doar Ioana, ci și ele. Rezultatul a confirmat bănuiala: infecție cu stafilococ auriu.

Așa a început cursa absurdă: familia a început să colinde cabinetele doctorilor, din Neamț și aiurea, însă niciun medic nu a vrut măcar să audă problema Ioanei până la capăt. Nimeni nu și-a asumat cazul, amputând astfel orice speranță a bătrânei, a familiei.

Dintr-o femeie activă, imobilizată la pat și ocolită de vecini, că „se ia”

Într-un timp foarte scurt de la intervenție, femeia a ajuns imobilizată la pat, dependentă de pampersi și îngrijire permanentă. 

Ioana, până atunci o femeie activă, pe picioarele ei, a fost imobilizată la pat de stafilococ, de durere, de neputință. Brusc, viața bătrânei s-a redus la patul pe care se odihnea doar noaptea, în vremurile bune, la femeia care se încumetă s-o îngrijească și, uneori, la asistenta medicală care îi curăță rana. Pensia bătrânei se topește între medicamente, pansamente și îngrijitoare. Ea zace, efectiv, de trei ani, într-un pat. Nimeni nu-i bate la ușă, „pentru că se ia”, i-au spus unii vecini, pe care i-a părăsit curajul de a mai ajuta-o pe bătrână, aflând care este problema ei.

Oasele i s-au degradat, trupul i s-a pipernicit, rana nu s-a vindecat niciodată, iar statul nu o recunoaște ca persoană cu handicap sau cu boală cronică, pentru că în acte „nu figurează cu nimic” pe baza căruia să i se poată oferi un ajutor. În realitate, este prizoniera proprie-i suferinței.

Cine răspunde pentru acești oameni?

Cazul bătrânei Ioana nu este o excepție, ci o oglindă a unui sistem bolnav. Tăcerea cadrelor medicale, frica de a recunoaște greșelile, lipsa de empatie și absența asistenței sociale au creat o rețea a abandonului.

Asistența socială din primării e absentă, de cele mai multe ori. Asistenții sociali nici măcar nu știu de existența acestor cazuri. Nimeni nu știe de suferințele lor, de problemele lor. Nimeni nu vine să-i întrebe dacă au nevoie de ceva. 

Medicii de familie ridică din umeri: „Nu cred că se mai vindecă!”. În spitale, cadrele medicale se spală pe mâini. Nu au nevoie de astfel de cazuri, nu vor să audă. Decidenții vorbesc despre programe de sprijin, dar ele rămân doar pe hârtie.

Pe ei cine îi ajută? Cine le schimbă pansamentele? Cine le cumpără medicamentele? Cine îi ajută să se ridice din pat?

Infecțiile nosocomiale nu sunt doar o problemă medicală. Sunt o tragedie. Ele scot la iveală un adevăr: în spitale, empatia a devenit un lux, iar responsabilitatea, o raritate.

O rușine ascunsă sub tăcere

Spitalele nu duc lipsă de doctori buni. Duc lipsă de empatie, curaj și asumare. Adevărata probă a unui sistem de sănătate se măsoară în felul în care își tratează oamenii atunci când sunt cel mai vulnerabili.

Până când vom privi aceste drame în față și vom cere responsabilitate și asumarea consecințelor, pacienții ca Ioana vor continua să moară încet, în tăcere, în izolare, în propria-i dramă de care nu sunt răspunzători. Iar noi, ceilalți, vom continua să ne prefacem că nu-i vedem.

(Sursa foto: statnews.com)

N.R.