VIDEO Traseul Cheile Bicazului – Lacul Roșu, unul dintre cele mai frumoase din țară

Indiferent de anotimp, zona Cheile Bicazului și Lacul Roșu oferă unul dintre cele mai spectaculoase peisaje din țară, care, în fiecare an, atrage zeci de mii de turiști.

Cheile Bicazului sunt străbătute de drumul DN 12C, care face legătura între Transilvania și Moldova, traseul fiind unul dintre puținele puncte de acces rutiere între cele două regiuni.

Aflat la o altitudine de aproape 1.000 de metri, Lacul Roșu se află într-o depresiune cu un climat predominant subalpin. Microclimatul este unul deosebit de plăcut, fiind benefic pentru tratarea stărilor de stres, extenuare fizică și psihică etc. 

„Valea este practic ferită de vânturi, aerul deosebit de curat, bogat în aerosoli naturali, împrejurimile pitorești oferă condiții excelente pentru cei ce caută surse de regenerare rapidă pe cale naturală. Începând cu anii 1900, tocmai turismul balnear-recreativ a fost cel care a adus dezvoltarea din punctul de vedere a serviciilor turistice a acestei zone”, arată Wikipedia.org.

Lacul Roșu, în perioada interbelică

Lacul Roșu a fost apreciat în perioada interbelică, fiind locul unde mari nume politice, artistice și culturale preferau să-și petreacă vacanțele. Romancierul Ionel Teodoreanu mergea des la Lacul Roșu împreună cu familia. De asemenea, dramaturgul Mihail Sebastian a ales Lacul Roșu pentru a scrie în tihnă. Aici, la Vila Wagner, a scris, în vara anului 1936, piesa de teatru „Jocul de-a vacanța”, care a avut premiera la 17 septembrie 1938, în deschiderea stagiunii de iarnă a Teatrului „Comedia”.

„Ghilcoş, 2 august 1936. Duminică Sunt aici de vineri dimineaţa. Vila Wagner regăsită. Oarecari schimbări, altă lume — ca totdeauna stingherit între oameni străini, cu care sunt silit să stau de vorbă. Dar peisajul e acelaşi, aerul e salubru, brazii aproape. Ieri am fost la cheile Bicazului. Noaptea, spre lacul sub lună plină. Dimineţile, pe chaise-longue, la soare, îmi regăsesc cu uşurinţă calma mea fericire de anul trecut. De mîine vreau să scriu. Nu am nici o scuză de a nu o face. Dar nici mare entuziasm nu am. Am recitit chiar acum, după-masă, actul întîi, şi mi s-a părut lung, greoi. Mă urmăresc obiecţiile lui Camil, cînd i l-am citit. Totuşi, mîine voi fi la datorie. Cu resemnare şi supunere, dacă nu cu elan. Elanul va veni şi el, după primele pagini scrise. „Le plus difficile — spune Renard — c’est de prendre la plume, de la tremper dans l’encre et de la tenir ferme au-dessus du papier. (…) 

Luni, 3 august 1936. Am scris puţin, dar am scris. Principalul era să încep în ziua fixată în „program”. E adevărat, nu aleg din toată ziua asta (în care totuşi am stat vreo 5 ore în faţa hîrtiei de scris) decît vreo patru pagini. Am scris primele două scene ale actului doi. M-am împiedicat însă la scena treia, Leni—Bogoiu, şi mi se pare că nu trebuie să insist: n-am so urnesc din loc astă-seară. O las pe mîine-dimineaţă. Scena primă, Bogoiu-Maiorul, am terminat-o sacrificînd în întregime incidentul cu jurnalul găsit, care, mai demult — cînd făceam scenariul (scenagiatura, zice Stendhal) —, mi se părea deosebit de comic. Dar acum am impresia că pe de o parte e facil ca efect, iar pe de altă parte, foarte greu de scris. Pe mîine, deci.  În text: „comică”. Seară rece, dar de o puritate perfectă. Luna, drept în faţa balconului meu, într-un brad. Şi pe toată valea, un albastru de piatră transparentă”, arată Mihail Sebastian în jurnalul său – Jurnal (1935-1944), lucrare considerată de critici operă de căpătâi a literaturii române.

Lucrarea a fost publicată în anul 1995.

N.R.