Momentul 23 august 1944, explicat de profesorul de istorie Vălu Năstăselu: „ISTORIA IARTĂ O DATĂ, DE DOUĂ ORI, DAR NU IARTĂ LA NESFÂRȘIT, PENTRU CĂ ȚINE SEAMA DE TRECUT„

0
248

nastaselu (Copy)

Pe 9 octombrie 1944 are loc la Moscova celebra întâlnire dintre Churchil și Stalin când prin acel „acord de procentaj” România este lăsată în mâna sovieticilor, ca și alte state din sud-estul și din centrul Europei. Potrivit acestei înțelegeri România este lăsată în proporție de 90% sovieticilor, în timp ce Bulgaria care este stat slav, în proporție de 75%, Ungaria 50%, Grecia de numai 10%. Astăzi, istoricii români prezintă acest acord de procentaj ca un act de trădare al occidentalilor, dar ai cui aliați eram noi când am început războiul? Și cine mai avea încredere într-un partener care în primul război a trădat de patru ori, iar acum a încercat să-și salveze pielea trădându-și fostul aliat, Germania, atunci când era evident că aceasta a pierdut războiul. Istoria iartă o dată, de două ori, dar nu iartă la nesfârșit, pentru că ține seama de trecut. Marea problemă a noastră, a românilor este că privim lucrurile doar din punctul nostru de vedere, fără să analizăm dacă acțiunile noastre au fost corecte față de ceilalți. Iar ceilalți ne vor aprecia după cele făcute de noi și acest lucru se va vedea ulterior. De data aceasta soarta României va fi pecetluită pentru o perioadă de timp.(…)Evenimentul de la 23 august 1944 a pornit România pe o altă cale, nedorită de o parte a celor ce l-au pregătit și realizat. Acest act reprezintă începutul instaurării comunismului și a ocupației sovietice în România. Sărbătorită până în 1989 ca sărbătoare națională, a reprezentat una dintre cele mai triste sărbători ale românilor, devenind totodată data începutului instaurării comunismului în țară, ziua umilinței și rușinii naționale“, fragment din cartea „O altă istorie a românilor?”, semnată de profesorul de istorie Vălu Năstăselu

 

Momentul 23 August 1944 a fost analizat și întors pe toate fețele de toți istoricii români. Părerile specialiștilor sunt și acum împărțite, însă toți par a fi de acord cu un lucru și anume că 23 august reprezintă unul dintre cele mai controversate momente ale istoriei noastre. În cartea sa lansată recent, profesorul de istorie Vălu Năstăselu acordă spații importante actului de la 23 august 1944. Redăm în întregime capitolul din cartea „O altă istorie a românilor?”, dedicat unui moment crucial din istoria noastră. Cât privește ultima carte publicată de profesorul Vălu Năstăselu, scriitorul Adrian Alui Gheorghe declara: „Adept al adevărului necosmetizat, al abordării unei perspective logice si legice asupra evenimentelor din istoria României, profesorul Vălu Năstăselu redefinește adevărul istoric acolo unde prea mulți alți specialiști au lucrat cu instrumentele ambiguizării fie din interes, fie din comoditate”.(D.M.)

România între 23 august 1944 – 30 decembrie 1947

În după-amiaza zilei de 23 august 1944, Ion Antonescu merge la rege pentru a-i prezenta planurile sale privind continuarea rezistenței. Suveranul îi cere mareșalului să încheie imediat armistițiul fără știrea germanilor și la refuzul acestuia îl arestează. Sunt arestați până seara toți membrii guvernului. Ion și Mihai Antonescu au fost predați reprezentanților P.C.R., reprezentați de o echipă condusă de Emil Bodnăraș. Predarea mareșalului comuniștilor a însemnat recunoașterea acestora de către rege și partidele istorice ca o forță politică de care de acum înainte trebuia să se țină seama, chiar dacă numărul lor era prea mic pentru a fi considerați un adevărat partid, dar tancurile sovietice se aflau deja pe teritoriul României. În seara aceleiași zile se formează un guvern prezidat de C. Sănătescu, alcătuit din tehnicieni și militari, dar îi includea ca miniștri fără portofoliu și pe reprezentanții B.N.D. – I. Maniu (P.N.Ț.), Dinu Brătianu (P.N.L.), C. Titel Petrescu (P.S.D.) și Lucrețiu Pătrășcanu (P.C.R.). Scopul declarat al acestui guvern era de a încheia armistițiul cu Națiunile Unite, de a curăța țara de trupele hitleriste și de a instaura un regim democratic. La ora 22, regele Mihai dă„Proclamația către țară” în care anunță poporul despre ieșirea României din Axă și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. A doua zi România a declarat oficial război Germaniei și începe eliberarea Bucureștiului de sub ocupația nazistă.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a surprins destul de neplăcut din punct de vedere politic pe reprezentanții U.R.S.S., deoarece principalul realizator al acestui act a fost regele Mihai, alături de care se află și liderii marilor partide politice românești care doreau restaurarea monarhiei constituționale și a căror influență în rândul maselor era mare. Totuși, pentru sovietici actul este binevenit din punct de vedere militar, având acum cale liberă spre Ungaria și pentru sovietizarea României. Importanța acestei lovituri de palat s-a văzul mai târziu, când regele Mihai I a fost decorat de Stalin cu Ordinul Victoria, cea mai înaltă decorație sovietică. În felul acesta dictatorul sovietic recunoștea marea importanță militară a arestării lui I.Antonescu și a întoarcerii armelor împotriva Germaniei. Cu siguranță războiul a fost scurtat cu câteva luni și a permis armatei sovietice să ajungă la Berlin, după ce importante forțe de pe frontul de sud au fost transferate pentru atacarea capitalei Reichului. Tot datorită defecțiunii armatei române, Armata Roșie a ocupat Ungaria, Austria și Cehoslovacia. Dacă dorințele regelui și ale vechilor partide politice erau cele amintite mai sus, evenimentul de la 23 august 1944 a pornit România pe o altă cale, nedorită de o parte a celor ce l-au pregătit și realizat. Acest act reprezintă începutul instaurării comunismului și a ocupației sovietice în România. Sărbătorită până în 1989 ca sărbătoare națională, a reprezentat una dintre cele mai triste sărbători ale românilor, devenind totodată data începutului instaurării comunismului în țară, ziua umilinței și rușinii naționale. Fără voia sa, tânărul suveran român a deschis drumul victoriei comunismului în România, care ar fi fost oricum impus de comisarii și tancurile sovietice, dar nu așa de repede. 

Cea mai importantă preocupare a noului guvern era încheierea armistițiului cu U.R.S.S. În acest scop o delegație românească din care fac parte printre alții Barbu Știrbey, C. Vișoianu și Lucrețiu Pătrășcanu merge la Moscova unde pe 12 septembrie 1944 se semnează armistițiul cu Națiunile Unite (conducătorul delegației, comunistul L. Pătrășcanu va fi dezamăgit de poziția sovieticilor, care nu au admis nici măcar o sugestie a reprezentanților români). Convenția de armistițiu recunoștea anexiunile sovietice din iunie 1940, despăgubiri către U.R.S.S. în valoare de 300 milioane dolari care puteau fi plătite în produse în decurs de șase ani, libertate de mișcare pentru trupele sovietice pe teritoriul României, arestarea și pedepsirea celor acuzați de crime de război, anularea dictatului de la Viena, eliberarea țării de armata germană prin lupta comună a sovieticilor și românilor şi continuarea războiului antihitlerist (România trebuia să participe cu cel puțin 12 divizii). Refuzul U.R.S.S. de a înscrie în textul convenției retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României după încheierea războiului și acceptarea acestui lucru de reprezentanții Angliei și S.U.A., au arătat clar delegației române ce viitor i se rezerva țării. Tot la Moscova s-a format și Comisia Aliată de Control care și-a fixat sediul la București. În țară apare primul număr legal al ziarului „Scânteia” care era mijlocul de propagandă al comuniștilor, iar pe 26 septembrie 1944 este publicată Platforma Program a unei noi coaliții – Frontul Național Democrat (F.N.D.) din care fac parte P.C.R., P.S.D., Partidul Socialist Țărănesc, Uniunea Patrioților, Uniunea Tineretului Comunist, Frontul Plugarilor și M.A.D.O.S.Z.-ul. Platforma Program a F.N.D. prevedea printre altele: un real regim democratic parlamentar, sprijinirea războiului antihitlerist, exproprierea moșiilor mai mari de 50 ha, salariu minimal pentru muncitori, naționalizarea B.N.R., „unirea tuturor forțelor democratice în F.N.D.”, dreptul la organizare sindicală. În luna octombrie conducătorii F.N.D. au hotărât ca această platformă să fie programul Frontului Unic Muncitoresc. Deoarece P.N.Ț. și P.N.L. au refuzat să adere la platforma Frontului Unic Muncitoresc, F.N.D. se destramă. Pe 9 oct. 1944 are loc la Moscova celebra întâlnire dintre Churchil și Stalin când prin acel „acord de procentaj” România este lăsată în mâna sovieticilor, ca și alte state din sud-estul și din centrul Europei. Potrivit acestei înțelegeri România este lăsată în proporție de 90% sovieticilor, în timp ce Bulgaria care este stat slav, în proporție de 75%, Ungaria 50%, Grecia de numai 10%. Astăzi, istoricii români prezintă acest acord de procentaj ca un act de trădare al occidentalilor, dar ai cui aliați eram noi când am început războiul? Și cine mai avea încredere într-un partener care în primul război a trădat de patru ori, iar acum a încercat să-și salveze pielea trădându-și fostul aliat, Germania, atunci când era evident că aceasta a pierdut războiul. Istoria iartă o dată, de două ori, dar nu iartă la nesfârșit, pentru că ține seama de trecut. Marea problemă a noastră, a românilor este că privim lucrurile doar din punctul nostru de vedere, fără să analizăm dacă acțiunile noastre au fost corecte față de ceilalți. Iar ceilalți ne vor aprecia după cele făcute de noi și acest lucru se va vedea ulterior. De data aceasta soarta României va fi pecetluită pentru o perioadă de timp.

În acest timp, în țară, pentru a-și lărgi participarea la conducere, reprezentanții P.C.R. și P.S.D. au demisionat din guvernul Sănătescu. La insistențele reprezentantului U.R.S.S., Andrei Vâșinski, regele îi cere generalului Sănătescu să lărgească sfera politică a guvernului. Generalul formează un nou guvern în care pe lângă I. Maniu și Dinu Brătianu intrăși reprezentanți ai F.N.D. – P. Groza, Gh. Gheorghiu-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec.

Pe 25 oct. 1944 forțele româno-sovietice au eliberat complet țara, dar în luna noiembrie partea de nord-vest a Transilvaniei trece sub administrație sovietică și va fi folosită ca factor de presiune pentru impunerea comuniștilor la conducerea țării. În țară, trupele sovietice se purtau ca o armată de ocupație și comandamentul lor se amesteca în toate sectoarele de activitate. Comportamentul comuniștilor și al protectorilor lor sovietici și mai ales introducerea administrației sovietice în Transilvanianordică, a provocat demisia din guvern a reprezentanților P.N.Ț. și P.N.L. Astfel, după o lună de zile, al doilea guvern Sănătescu cade și se formează un guvern condus de generalul N. Rădescu (dec. 1944-febr. 1945). Și acest guvern este de coaliție, fiind format din reprezentanți ai F.N.D., P.N.Ț. și P.N.L. cu aproape aceleași portofolii ca în guvernul trecut.

În timpul guvernării Rădescu, protejați de Armata Roșie, comuniștii încep să organizeze mitinguri și demonstrații pentru a prelua puterea. Ei îl acuză pe primul ministru că nu ia măsuri împotriva criminalilor de război, iar pe țărăniști și liberali că se opun democratizării țării. Deoarece pe 24 februarie în București comuniștii provoacă dezordini, din ordinul generalului care era și ministru de interne se trage în demonstranți. Pe 27 februarie Vîșinski vine în țară în calitate de „responsabil pentru România”și cere demisia guvernului Rădescu, regele fiind de acord a doua zi cu această demisie.

După căderea guvernului Rădescu, regele, ministrul de externe C. Vișoianu și liderii P.N.Ț. și P.N.L. se adresează puterilor occidentale cerând respectarea democrației. Ei se temeau de o ocupație rusească definitivă. Din nou Anglia și S.U.A. sunt destul de pasive iar replica Moscovei, prin Vîșinski, este dură: în loc de un guvern condus de Barbu Știrbey, pe 6 martie 1945 se formează un guvern condus de P. Groza, conducătorul Frontului Plugarilor, omul comuniștilor și sovieticilor. Din acest guvern fac parte și grupările Anton Alexandrescu desprinsă din P.N.Ț. și Gh. Tătărăscu (P.N.L.).

Data de 6 martie 1945 este considerată ca ziua în care în România a început guvernarea comunistă, care deține executivul. Tot în această lună sovieticii permit restabilirea administrației românești în nordul Transilvaniei (astfel sporește popularitatea guvernului P. Groza).

Principalele măsuri luate de guvern au fost:

  • martie – se dă Legea pentru epurarea administrației publice și legea prin care se expropriază suprafețele mai mari de 50 ha;
  • aprilie – Decretul pentru urmărirea și pedepsirea criminalilor de război și a celor vinovați de dezastrul țării (cu această lege va fi lovită ulterior opoziția);
  • mai – sunt suprimate sau restrânse libertatea presei de opoziție și a întrunirilor partidelor istorice;
  • iulie – este desființat Senatul (se păstrează numai Adunarea Deputaților);
  • se organizează lagărele pentru deținuții politici și primele societăți mixte româno-sovietice (Sovromuri).

Încălcarea tot mai gravă a drepturilor și libertăților democratice fac ca regele și opoziția să se adreseze Angliei, Franței și S.U.A. și pe 19 august 1945 diplomații britanici de la București îl anunță pe rege că nu recunosc guvernul P. Groza. A doua zi, regele îl cheamă pe primul ministru și-i cere să demisioneze, dar acesta refuză. La acest act anticonstituțional regele răspunde cu așa numita „grevă regală” (august 1945 – ianuarie 1946) retrăgându-se la Sinaia și refuzând să semneze decretele-legi date de guvern.

După un proces în care sentința este dată de fapt de Moscova, pe 1 iunie 1946 mareșalul I. Antonescu și câțiva apropiați ai săi au fost condamnați la moarte pentru crime de război. Pe toată durata procesului mareșalul dă dovadă de demnitate și curaj, comportându-se la fel și în fața plutonului de execuție. Indiferent de orientarea sa politică și militară el a avut o moarte de martir, iar cuvintele sale că pământul acestei țări nu-i merită mormântul, par un blestem care se pare că urmărește România, țara care își umilește și își batjocorește eroii. Implicat în persecutarea evreilor și a țiganilor și considerat criminal de război, Antonescu rămâne un personaj tragic în istoria românilor, aparte prin demnitate, cinste, curaj, onestitate și sacrificiu față de țară. Pe 8 noiembrie același an are loc un mare miting organizat de P.N.L. și P.N.Ț. cu prilejul zilei onomastice a regelui. Din ordinul guvernului forțele de poliție și gărzile muncitorești au intervenit în forță, 11 persoane fiind ucise și multe altele rănite sau arestate.

Evenimentele din România sunt dezbătute de aliați în Conferințele de la Londra și Moscova (septembrie – decembrie 1946) și din nou sovieticii își impun punctul de vedere, celelalte puteri recunoscând guvernul Petru Groza cu condiția ca din el să facă parte și reprezentanți ai P.N.L. (Mihail Romniceanu) și P.N.Ț. (Emil Hațieganu). Această cosmetizare nu schimbă în nici un fel profilul guvernului, dar occidentalii au arătat formal că sunt interesați de soarta României. Regele încetează „greva regală” cu toate că modificările din guvern sunt nesemnificative, deoarece aliații recunosc guvernul Petru Groza cu noile completări.

Pe 19 noiembrie 1946 au loc alegerile parlamentare care, datorită fraudelor făcute de comuniști și a presiunii permanente a sovieticilor, sunt câștigate de Blocul Partidelor Democratice (B.P.D) condus de P.C.R., care obține 78,86% din voturi (376 mandate din 414). În felul acesta comuniștii obțin majoritatea absolută și la nivelul legislativului, putând da orice lege doresc. Devenit un simbol decorativ, regele acceptă cu resemnare noile realități, fără să încerce să se opună cu prea multă hotărâre. În decembrie este etatizată Banca Națională pentru a lovi în puterea economică a burgheziei reprezentată de P.N.L. și P.N.Ț.

Anul 1947 va fi decisiv pentru „victoria” comunismului în România. După dezbateri aprinse în cadrul Conferinței de pace de la Paris, pe 10 februarie se semnează tratatul cu aliații, după ce este respinsă cererea de cobeligeranță a României. Istoria a început să sancționeze România pentru politica sa mereu duplicitară.

Întărit în acest an (a ajuns la peste 800.000 de membri), P.C.R. trece la lichidarea totală a opoziției. După „înscenarea de la Tămădău”, când o parte din fruntașii țărăniști sunt atrași într-o cursă, P.N.Ț. este dizolvat în luna iulie, iar cea mai mare parte a conducerii sale este aruncată în închisoare. P.N.L. își suspendă activitatea, dar nici conducătorii săi nu scapă de temniță. Pe 6 noiembrie sunt îndepărtați din guvern și Adunarea Deputaților reprezentanții grupului Gh. Tătărăscu, iar comuniștii au acum puterea deplină, ultimul obstacol, regele, fiind ușor de înlăturat deoarece nu mai avea aproape nici o putere în stat.

După o călătorie la Londra unde fusese invitat la o nuntă regală, Mihai I se întoarce în țară în a doua jumătate a lunii decembrie. Între timp, P. Groza și comuniștii îi pregătiseră debarcarea. Pe 29 decembrie premierul cere o audiență regelui pentru a doua zi, insistând ca de față să fie și regina mamă. Pe 30 decembrie P. Groza vine însoțit de Gh. Gheorghiu-Dej și-i cere regelui să abdice, deoarece regimurile comuniste sunt incompatibile cu monarhia. În aceeași zi este proclamată Republica Populară, iar până la intrarea în vigoare a noii constituții, puterea executivă revenea unui Prezidiu format din 5 membri: M. Sadoveanu, C. I. Parhon, Gh. Stere, I. Niculi și Șt. Voitec. Regele, membrii familiei regale și suita sa au fost obligați să părăseascățara, iar în anul 1948 pentru a nu mai putea să se reîntoarcă, lui și familiei sale li s-a retras cetățenia română.

În felul acesta, datorită tancurilor sovietice și a lipsei de interes a puterilor occidentale, comunismul s-a instaurat în România și a început procesul de sovietizare a țării.

Participarea la războiul antihitlerist

 

            După arestarea lui I. Antonescu și a colaboratorilor săi, chiar din seara zilei de 23 august 1944 trupele române din București încep să ocupe punctele cheie ale orașului. Ordinul de încetare a luptei alături de Germania a fost dat de guvernul Sănătescu care a precizat printr-o proclamație că regimul Antonescu a fost îndepărtat și că în țară urma a fi creat un regim democratic, iar pe plan militar România se alia cu Națiunile Unite și începea războiul împotriva Germaniei. Ieșirea României din Axă este de o mare importanță pentru coaliție, deoarece întreg sistemul defensiv al Germaniei din Balcani se prăbușea, menținerea armatelor germane în Grecia, Bulgaria, Iugoslavia și chiar Ungaria fiind aproape imposibilă. Cu toate că ordinul de încetare a focului împotriva trupelor sovietice și de trecere a armatei române de partea Națiunilor Unite fusese dat pe 23 august la ora 23, în următoarele zile sovieticii au dezarmat 130.000 soldați și ofițeri români și i-au deportat în U.R.S.S. ca prizonieri de război.

            Luptele pentru eliberarea României încep în dimineața zilei de 24 august 1944, când armata și formațiunile de apărare civilă eliberează Bucureștiul, luptând din greu cu experimentata armată germană care primise de la Hitler ordinul de a-l aresta pe rege și a restaura regimul antonescian. Între 24-28 august se dau lupte grele în București, pe Valea Prahovei, la Constanța, în Muntenia și Oltenia, aproape două treimi din teritoriul țării fiind eliberat de români prin forțe proprii.

            Pe 30 august 1944 trupele sovietice intră într-un București eliberat de armata română, care până la 31 august curăță de hitleriștiși zonele extracarpatice ale țării.

            În Transilvania armata română luptă alături de cea sovietică, mai bine spus în fața ei,  soldații români fiind folosiți deseori drept „carne de tun” așa cum s-a întâmplat la Oarba de Mureș, la Dealul Sângeorgiu (aici românii au fost puși să atace fără a primi de la sovietici mijloacele de luptă necesare și au căzut 7000 de soldați români). Aproape peste tot pe front armata română este pusă într-o situație de inferioritate fiind tratată nu ca aliată, ci ca învinsă. Ofițerii români sunt schimbați sau chiar arestați la ordinul unor ofițeri sovietici (cazul generalului Avramescu comandantul Armatei a IV-a română arestat în Cehoslovacia la ordinul generalului Malinovski). Jafurile făcute de sovietici se țin lanț iar după eliberarea nordului Transilvaniei de sub ocupația horthystă, în această parte a țării se instaurează o administrație sovietică. Pe data de 25 octombrie 1944 au fost eliberate ultimele așezări românești, Carei și Satu Mare și eliberarea României s-a încheiat.

            La începutul lunii noiembrie începe forțarea Tisei cu participarea trupelor române care în ianuarie 1945 au pătruns alături de sovietici în Budapesta. De aici Corpul 7 al armatei române este transferat de Comandamentul Sovietic în Cehoslovacia unde luptă în munții Javorina, masivul Tatra Mică, eliberând orașele Rozvana și Banska-Bystrica. Sfârșitul războiului găsește unități militare române lângă Praga. Alte unități românești luptau în Austria, la încetarea ostilităților fiind foarte aproape de Viena.

            La eliberarea Transilvaniei, Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din Austria, Armata Română a participat cu 540.000 de soldați și ofițeri, depășind obligațiile asumate prin armistițiul cu Națiunile Unite, dar pierderile au fost foarte mari: 170.000 morți, răniți și dispăruți, deoarece a fost pusă să lupte în fața celei sovietice, forțând cursurile de apăși intrările în orașe. Atunci când apărarea inamică era străpunsă și victoria era sigură, trupele române erau transferate în altă parte iar laurii victoriei erau culeși de sovietici.

            Folositoare pentru aliați deoarece a scurtat războiul (după unii specialiști cu 6 luni) și a dus la prăbușirea frontului german din Balcani, actul de la 23 august 1944 și participarea la război alături de sovietici a avut efecte negative pentru România. Efectele asupra Germaniei au fost de asemenea devastatoare, o parte a trupelor sovietice fiind transferate pe frontul din această țară, permițând atacul și cucerirea Berlinului.

            În țară se va instaura un regim de dictatură comunistă prosovietică iar jertfele soldaților români după 23 august au fost inutile deoarece țara, eliberată în cea mai mare parte de soldații români, va fi ocupată de armata sovietică care va rămâne aici și după încheierea războiului. De asemenea la Paris, în urma păcii încheiate cu Națiunile Unite, România este considerat un stat învins, cum de altfel era și firesc, dar nu i se recunoaște statutul de cobeligerantă (ca Italiei) și nu îi sunt reduse pe această bază despăgubirile ce trebuiau plătite către U.R.S.S. De data aceasta rezultatul nu mai este cel de la sfârșitul primului război mondial, ci unul dureros și umilitor pentru delegația română.

 În privința nordului Transilvaniei, această parte a țării, oricum ar fi fost înapoiată României de U.R.S.S. ca o compensație pentru Basarabia, Bucovina și Herța și ca un punct de sprijin pentru P.C.R.  pe care sovieticii îl impun la putere în România. O comparație între participarea la războiul antisovietic a lui Ion Antonescu și participarea la războiul antihitlerist după 23 august 1944 nu este posibilă, deoarece primul a intrat în război pentru eliberarea celor trei ținuturi smulse țării de sovietici și pentru a primi înapoi nordul Transilvaniei,iar întoarcerea armelor la 23 august a fost finalmente un act de supunere față de U.R.S.S., atât pe front cât și la tratativele de pace România fiind tratată ca un stat cu un statut inferior, învins și lăsat de occidentali la dispoziția sovieticilor.

Perioada cuprinsă între 23 august 1944 și 30 decembrie 1947 poate fi numită perioada de instaurare a comunismului în România, perioada când „ciuma roșie” (comunismul) s-a răspândit în aproape tot sud-estul european, datorită tancurilor sovietice.

 

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.