Ce spune un profesor de istorie despre Unirea Principatelor Române: „Am depins mereu de alții!”

Home » Opinii » Ce spune un profesor de istorie despre Unirea Principatelor Române: „Am depins mereu de alții!”

By admin on ianuarie 24, 2019. No Comments

„O altă istorie a românilor?”, așa se numește cartea scrisă de profesorul de istorie Vălu Năstăselu. O lucrare extrem de interesantă, în care istoria noastră este prezentată puțin altfel.

Astăzi vă prezentăm capitolul din cartea „O altă istorie a românilor?”, dedicat Unirii Principatelor Române, un eveniment care a marcat profund istoria românilor.

România modernă

După înfrângerea revoluției și reinstaurarea regimului regulamentar în Țara Românească și Moldova, 34 dintre revoluționari sunt obligați să plece în exil unde se implică în diferite asociații revoluționare, pentru că se spera în declanșarea unei noi revoluții europene. Liderul și ideologul grupurilor de revoluționari este italianul Giuseppe Mazzini, care se baza pe sprijinul președintelui francez Ludovic Napoleon Bonaparte, ajuns în această funcție în urma revoluției din Franța. El era nepotul lui Napoleon I și, cum sângele apă nu se face, pe 2 decembrie 1852 dă o lovitură de stat și se proclamă împărat.El s-a încoronat în aceeași zi și lună în care unchiul său era încoronat de Papa Pius VII ca împărat al primului imperiu francez. Deoarece politica sa internă este autoritară, el încearcă să o contracareze printr-o politică externă de sprijinire a mișcărilor naționale din Europa. Dar în calitate de împărat nu mai putea sprijini revoluțiile, cel puțin în mod deschis. Revoluționarii refugiați la Paris se văd obligați să renunțe la speranța că vor fi ajutați de împărat, iar mai apoi vor renunța și la ideea de revoluție. Cei italieni, germani, cehi, români, încep să se concentreze pe problema formării unor state naționale, deoarece asemenea curente naţionaliste sunt tot mai prezente, iar Napoleon III pare dispus să le sprijine. Dar atât germanii cât și italienii așteaptă momentul potrivit pentru realizarea statelor unitare. Românii visau și ei la unire, dar cum Principatele sunt prea slabe pentru a face un asemenea pas, nici nu prea aveau curajul să spună cu glas tare acest lucru. Ca în toată istoria noastră am depins tot timpul de alții, mai ales în momentele cheie și așa s-a întâmplat și acum, „Criza orientală” având o desfășurare fericită pentru românii din afara arcului carpatic. Considerând că a sosit momentul să pună mâna pe Constantinopol și strâmtori, Rusia atacă Turcia. Pretextul războiului l-a constituit refuzul sultanului Abdul Mejid de a acorda țarului dreptul de protecție asupra creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman, drept acordat lui Napoleon III pentru catolicii de aici. Sultanul nu poate accepta acest lucru, pentru că aproape toată Peninsula Balcanică era ortodoxă și turcii ar fi pierdut controlul asupra ei. Flota rusă distruge flota turcă, dar în ajutorul Turciei sar Anglia, Franța și Sardinia. Rușii se retrag în Crimeea, la Sevastopol, unde sunt asediați de armata anglo-franco-sardă, iar austriecii ocupă Principatele, care în prima jumătate a secolului XIX au fost mai mereu sub ocupație, fie turcească, rusă sau austriacă. Habsburgii au ocupat cele două țări în urma unei înțelegeri cu Turcia care era puterea suzerană. Cunoscut ca Războiul Crimeii (1853-1856), el se va încheia cu înfrângerea Rusiei și cu spulberarea visului acesteia de a transforma Constantinopolul în „locul sfânt” al tuturor creștinilor ortodocși. Deși sunt spectatoare pasive și umile ale acestui episod al crizei orientale, fiind mai întâi ocupate de ruși, apoi de austrieci, cele două țări românești se vor trezi în centrul atenției europene. Pacea se va semna la Congresul de la Paris (1856) care va marca decisiv istoria noastră. La congres participă cele șapte puteri, Franța, Anglia, Austria, Turcia, Prusia, Rusia și Sardinia, acest stat italian fiind la remorca țării gazdă de la care așteaptă sprijin pentru unificarea Italiei. Puterile europene au urmărit să îndepărteze Rusia de la gurile Dunării și să o separe de Turcia prin crearea unui stat tampon între ele. Astfel, Delta Dunării revine Turciei,  iar sudul Basarabiei este dat Moldovei. Se organizează Comisia Internațională a Dunării cu sediul la Galați. Rusia primește cea mai grea lovitură prin interdicția de a mai avea flotă militară pe Marea Neagră, care este declarată neutră. Astfel, pierdea și posibilitatea de a mai ataca pe mare statul otoman, un atac prin Caucaz fiind costisitor și aproape imposibil, singura cale de acces fiind prin cele două Principate. Congresul hotărăște ca acestea să rămână sub suzeranitatea Turciei, dar trec sub protecția colectivă a celor șapte puteri. Pentru crearea statului tampon între Turcia și Rusia contele Walewski, prim-ministrul Franței, propune unirea celor două Principate într-un stat condus de un principe străin. Propunerea sa este sprijinită de Prusia care urmărea unificarea Germaniei, Sardinia care dorea unificarea Italiei, Rusia care aștepta condiții de pace mai ușoare, căci țara gazdă pare cea mai influentă în acest moment. Din motive lesne de înțeles, Turcia și Austria se opun, prima pentru că se temea că după unire urma independența, iar a doua pentru ca Transilvania să nu vrea să se unească și ea cu cele două țări surori. Ulterior, Anglia susține Turcia în care are interese economice. Deoarece reprezentantul turc susține că locuitorii din cele două țări nu vor unirea (un mic grup de boieri moldoveni erau împotriva ei), congresul a hotărât ca la Iași și București să fie alese două Adunări ad-hoc care să se pronunțe asupra acestei probleme. Trebuie subliniat că aceste adunări au doar drept de vot consultativ, hotărârea finală urmând a fi luată de marile puteri. De asemenea o Comisie Europeană urma să vină în Principate pentru a supraveghea desfăşurarea alegerilor.

Congresul de la Paris a marcat o cotitură decisivă în istoria românilor, fiind în același timp momentul în care ei vor fi pentru prima dată în centrul atenției europene. În câțiva ani ei vor obține cu eforturi mici ceea ce nu au reușit de-a lungul întregiilor istorii.

În martie 1856 trupele austriece sunt obligate de celelalte puteri să se retragă din Principate pentru a nu influența cursul evenimentelor. După expirarea mandatului celor doi domni numiți conform Convenției de la Balta Liman, sultanul pune doi caimacami, Toader Balș în Moldova (iar după moartea acestuia pe N. Vogoride) și pe fostul domn regulamentar Alexandru Ghica în Țara Românească. Vogoride era un antiunionist convins, deoarece era rudă cu sultanul și spera să fie numit domn al Moldovei, iar al doilea este favorabil unirii. În primăvara anului următor Comisia Europeană vine în cele două țări pentru a supraveghea alegerile, iar fruntașii românilor își intensifică activitatea unionistă. Mulți dintre emigranți se întorc acasă și fac propagandă pentru unire. Această propagandă se conjugă cu cea din străinătate, iar la Iași și București apar Comitete ale Unirii. Grec naturalizat cu puțini ani în urmă, N.Vogoride aspiră la titlul de domn după cum am arătat mai sus și, sprijinit și de un grup de mari boieri, falsifică rezultatul alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei, unde majoritatea deputaților vor fi antiunioniști. Trebuie să subliniem că aici se găsea un influent curent antiunionist care va încerca în câteva rânduri să provoace separarea Moldovei. Falsificarea alegerilor este însă deconspirată și prezentată marilor puteri, un rol important în acest fapt avându-l Al.I Cuza. În Țara Românească alegerile au decurs normal și au fost câștigate lejer de unioniști. Falsificarea alegerilor din Moldova a stârnit reacția puternică a unora dintre cele șapte puteri, care cer Turciei anularea alegerilor. La refuzul acesteia, Franța, Prusia, Rusia și Sardinia amenință cu ruperea relațiilor diplomatice cu Poarta. Pentru a rezolva această situație, împăratul francez Napoleon III se întâlnește cu regina Victoria a Angliei la Osborne, în august 1857. Astfel, o problemă a spațiului românesc a ajuns să fie discutată la cel mai înalt nivel european, cu toate că lordul Clarendon, ministrul de externe englez, iritat de insistențele diplomației franceze, nu înțelegea interesul acesteia pentru Moldova „o mică provincie barbară de la marginea Europei”. Cu toate că sprijină cauza românească, Napoleon III este mai interesat de alianța cu Sardinia împotriva Austriei, deoarece de aici se alegea cu Nisa și Savoia. Prin urmare cele două puteri ajung la un compromis: Franța renunță la ideea unei uniri depline sub conducerea unui prinț străin, iar Anglia se obligă să convingă Turcia să anuleze alegerile din Moldova. Presată de britanici, aceasta anulează alegerile trucate și după noile alegeri unioniștii obțin o victorie lejeră.

După validarea rezultatelor alegerilor, în toamna anului 1857 cele două adunări își încep lucrările. Potrivit indicațiilor marilor puteri, în cele două adunări ad-hoc au fost aleși și țărani precum Ion Roată în cea de la Iași și Tănase Constantin în Țara Românească. Lucrările celor două adunări încep cu discuții aprinse privind împroprietărirea țăranilor. Nebăgați în seamă secole întregi și putând vorbi pentru prima dată într-un cadru oficial, țăranii au ridicat problema pământului, cea a unirii rămânând pe un plan secundar. Cu mare greutate ceilalți deputați i-au convins să discute doar problema unirii, cel mai convingător fiind M.Kogălniceanu în adunarea de la Iași. El le-a promis că problema țăranilor va fi rezolvată de noul stat unitar. Tot în adunarea moldavă, acest mare om politic a citit un program care va deveni ținta fruntașilor politici români în deceniile următoare. Programul are următoarele puncte: unirea Principatelor într-un stat numit România, respectarea autonomiei sale, prinț străin cu moștenirea tronului și urmaș crescut în religia țării, Adunare Obștească în care să fie reprezentate toate clasele sociale, neutralitatea teritoriului noului stat. Aducerea unui prinț străin devenise o adevărată obsesie pentru fruntașii românilor, deoarece aducea stabilitate într-o regiune în care aceasta nu existase niciodată, dar mai ales contribuia mult la creșterea prestigiului internațional, prestigiu pe care conducătorii români l-au avut în prea puține momente de-a lungul istoriei. Spre cinstea lor, acești oameni politici au reușit să realizeze în cea mai mare parte acest program.

Dorința celor două Adunări ad –hoc este transmisă puterilor garante, care se întrunesc în mai-august 1858 într-o Conferință la Paris spre a hotărî cu privire la forma noului stat român. Aici cei șapte vor semna o Convenție pe baza căreia va fi organizat noul stat. Potrivit înțelegerii de la Osborne, el se va numi Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei și va fi de tip confederativ, fiind vorba de o asociere a celor două, nu de o unire deplină. Ele aveau domni, adunări, guverne și capitale separate, doar armata era organizată pe principii unice, iar conducerea ei se asigura prin rotație. Acest stat rămâne sub suzeranitatea Turciei căreia îi plătea tribut, dar se administra singură, iar suzeranitatea turcească devine o simplă formalitate din moment ce se păstrează și garanția colectivă a celor șapte puteri. Pentru a împiedica ocuparea ei de una din puteri, s-a hotărât ca intervenția militară împotriva sa să se ia de puterile garante numai prin consens. Această prevedere a asigurat de fapt libertatea noului stat care din acest moment nu va mai fi ocupat, așa cum se întâmplase mai mereu cu Principatele în prima jumătate a secolului. Convenția introduce principiul separării puterilor în stat, dar nu o separare totală, pentru că mediul românesc nu era pregătit pentru așa ceva. Astfel, puterea executivă este deținută de domn care este ales pe viață și este confirmat de sultan. El este ajutat de un guvern ai cărui miniștri au responsabilitate ministerială. Domnul are și inițiativă legislativă, putând propune legi Adunării Obștești, care era aleasă pentru șapte ani și cu care împarte puterea legislativă. Deoarece populația era în cvasitotalitate analfabetă, puterile garante au introdus votul censitar, încât doar câteva mii de oameni aveau drept de vot. În domeniul puterii judecătorești s-a stabilit că judecătorii sunt inamovibili. Fiecare din cele două părți componente avea dreptul la legislație proprie, dar pentru legile de interes comun se forma Comisia Centrală cu sediul la Focșani. Tot ca organ comun, dar în domeniul juridic și tot în acest oraș, lua ființă Înalta Curte de Justiție și Casație. Convenția desființa privilegiile de clasă asigurând egalitatea în fața legii, prevedea libertatea cuvântului și a presei, libertatea individuală, acorda drepturi pentru creștini și cerea imperios rezolvarea problemei țăranilor, adică împroprietărirea. După cum se poate observa, Convenția impune crearea structurilor unui stat modern, cu unele limite în ceea ce privește deplina separare a puterilor sau censul foarte ridicat, dar acestea se datorau faptului că structurile economico-sociale și mentalitatea populației nu erau pregătite pentru așa ceva. De fapt „teoria formei fără fond” va fi o constantă a istoriei românilor în epoca modernă.

După adoptarea Convenției de cele șapte puteri, în Țara Româneascăși Moldova sunt numiți câte trei caimacami pentru a organiza alegerile pentru cei doi domni. În prima toți trei sunt conservatori, iar în a doua doi sunt ai „Partidei Naționale” iar unul conservator. Trebuie să subliniem că în propaganda și lupta pentru unire, desfășurată atât în interior cât și în capitalele europene, fruntașii politici români se împărțiseră în două curente: cel conservator reprezentat mai ales de marea boierime care voia unirea așa cum stabilise Convenția de la Paris și cel al „Partidei Naționale” care cuprindea mai ales tineri boieri și intelectualii, care se remarcaseră la 1848 și care doreau realizarea unei uniri depline.

Alegerile pentru cele două Adunări elective se desfășoară fără evenimente deosebite, în Țara Românească din cei 72 de deputați 42 sunt conservatori, iar în Moldova din cei 55, 33 sunt ai „Partidei Naționale”. Rezultatul alegerilor reflectă foarte bine orientarea caimacamilor și demonstrează că influențarea sau trucarea lor este o realitate istorică care s-a menținut până astăzi la români.

În Adunarea electivă de la Iași unde majoritatea o aveau adepții unirii depline, aceștia aveau o problemă pentru că aveau mai mulți candidați (în total 38, din care marea majoritate erau ai „Partidei Naționale”, care dacă nu găsea nu singur candidat risca să piardă alegerile). După mai multe runde de discuții ei se vor opri asupra lui Al.Ioan Cuza, om energic și hotărât, cel care contribuise la deconspirarea lui Vogoride și a falsificării alegerilor pentru Adunarea ad–hoc a Moldovei. Pe 5 ianuarie 1859 adunarea de la Iași îl alege pe Cuza ca domn al Moldovei cu 48 de voturi, adică de toți deputații prezenți. Spre cinstea lor, înțelegând că oricum nu aveau șanse de reușită, reprezentanții conservatorilor l-au votat tot pe Cuza, pentru a arăta marilor puteri unanimitatea românilor în problema unirii. La București situația era schimbată deoarece conservatorii sunt majoritari, iar reprezentanții lor Gh.Bibescu și Barbu Știrbei erau favoriți.Delegația moldoveană, care se afla în drum spre Constantinopol pentru a-i transmite sultanului rezultatul alegerilor de la Iași, se oprește în București și intră în contact cu deputații munteni. La hotelul Concordia (și numele lui pare ales de destin), moldovenii se înțeleg cu muntenii ca a doua zi să fie propus ca domn tot Al.Ioan Cuza. Reprezentanții „Partidei Naționale” mobilizează grupuri de locuitori ai capitalei muntene pentru a crea presiune pe deputații conservatori, dar, spre cinstea lor, aceștia au înțeles să sacrifice interese lor particulare, punând mai presus interesul național, lucru destul de rar în istoria românilor. La propunerea conservatorului D.Sturdza, care i-a îndemnat pe deputații prezenți să-l susțină pe Cuza, cei 64 de deputați prezenți l-au votat ca domn pe acesta, arătând puterilor garante voința poporului român din Moldova și Țara Românească.

Dar dubla alegere a lui Al.I.Cuza nu era prevăzută de Convenția de la Paris, dar nici nu era interzisă. Însă nu era agreată de Turcia, iar Austria cere celorlalte puteri intervenția militară. Deoarece situația este tensionată iar cele două puteri se mențin pe poziția inițială, marile puteri se întrunesc într-o nouă Conferință la Paris în aprilie 1859. Ea se întrerupe însă repede din cauza izbucnirii războiului franco-sardo-austriac. În tot timpul acestui an Cuza și colaboratorii săi merg în capitalele puterilor garante unde pledează pentru recunoașterea dublei alegeri. I.Ghica la Constantinopol, V.Alexandri la Paris, Ludovic Steege la Viena și mulți alții susțin această cauză. Evenimentele externe sunt de asemenea favorabile cauzei românilor, deoarece Austria este înfrântă de Franța și Sardinia. Conferința de la Paris își reia lucrările în septembrie același an și cum statul habsburgic nu se mai opune după înfrângerea suferită, votează ca Franța, iar Turcia va face la fel. După o vizită la Constantinopol, Cuza este confirmat ca domn unic de sultan, dar numai pe durata domniei sale.

În cursul anilor 1860-1861, domnitorul român, după recunoașterea dublei alegeri, face pasul următor, realizarea unirii depline, așa cum doreau toți oamenii politici, pentru că și conservatorii au sesizat că acest lucru este realizabil, deoarece marile puteri au alte preocupări. Napoleon III sprijină constant cauza românească, Rusia pare ancorată de Franța în politica externă, Prusia este preocupată de problema unificării Germaniei și de eliminarea Austriei din această competiție, Sardinia și Casa de Savoia începuseră unificarea Italiei, Anglia este rezervată, singura care se opune fiind Turcia, dar în ultimii ani atitudinea ei depinde tot mai mult de a celorlalte mari puteri. Domnul român și colaboratorii săi simt că pot pune puterile garante în fața faptului împlinit, fără ca reacția lor să fie dură. Al.I.Cuza unifică armata numind un singur ministru de război în persoana lui I.Emanoil Florescu,unește sistemul vamal, telegraful, poșta, moneda, stema, Bucureștiul devine capitala țării, 24 ianuarie devine sărbătoare națională. În septembrie 1861 puterile garante se întrunesc la Constantinopol pentru a analiza situația statului român.Pe 4 decembrie ele recunosc unirea deplină, dar recomandă îndeplinirea prevederilor Convenției de la Paris în ceea ce privește crearea structurilor moderne ale noului stat, reformele în privința drepturilor și libertăților cetățenești și rezolvarea urgentă a problemei țărănești.

Pe data de 22 ianuarie 1862 Al.I.Cuza îl numește pe Barbu Catargiu ca șef al guvernului unic, iar pe 24 ianuarie deschide lucrările Adunării unice a țării, declarând cu acest prilej: „Unirea este așa cum românii au vrut-o”. Pe 21 februarie 1862 este abolită Comisia Centrală de la Focșani și se folosește pentru titulatura țării numele România, chiar dacă puterile garante vor mai folosi o perioadă în actele oficiale denumirea de Principatele Unite. Perioada aceasta scurtă, de doar câțiva ani, a fost una dintre cele mai frumoase și mai pline de succese din istoria românilor. După secole de umilință, minciună, trădare, ignoranță și indolență, această clasă politică de oameni entuziaști și culți și-au pus toată energia în înfăptuirea unor idealuri naționale. În 5-6 ani au reușit ce nu s-a reușit în aproape un mileniu de istorie, dar trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ și să recunoaștem că meritul principal în formarea statului român modern revine marilor puteri. Fără ele problema unirii Principatelor nici nu s-ar fi pus, nici nu avea cum să fie ridicată de două stătulețe lipsite de independență, fără armată și mai tot timpul ocupate de puterile vecine. Meritul fruntașilor din generația pașoptistă este că au depășit hotărârile puterilor garante, transformând asocierea confederativă într-o unire deplină și Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei în România. Pentru prima dată, aproape toții românii și-au conjugat eforturile pentru un ideal național, lăsând la o parte interesul propriu și aici trebuie subliniată atitudinea conservatorilor care au activat cot la cot cu cei din „Partida Națională”. Această atitudine surprinzătoare la români l-a făcut chiar și pe exilatul maghiar Ludovic Kossuth să exclame: „De o asemenea stare de spirit este nevoie ca un popor să aibă o patrie, iar dacă a pierdut-o să și-o recâștige”. Ce poate fi mai frumos decât aprecierea unuia dintre cei mai mari adversari ai românilor?  Noul stat trebuia să-și construiască structuri moderne, așa cum ceruseră puterile garante prin Convenția de la Paris. Perioada când România a fost condusă de Alexandru Ioan Cuza (1859-1865) a fost cea mai prolifică din întreaga istorie a românilor. Practic, în acest timp extrem de scurt s-a făcut ce nu s-a putut face în secole de istorie.

 

Prof. Vălu Năstăselu

Vălu Năstăselu este profesor de istorie, prospăt pensionar. Născut în data de 13 august 1953, în comuna Valea Stanciului din județul Dolj, Vălu Năstăselu a urmat cursurile liceale la București și apoi facultatea pe care a absolvit-o în anul 1976. A primit repartiție în Neamț în același an, iar de atunci a predat la mai multe unități de învățământ, atât din mediul rural, cât și urban. Din 1999 a fost profesor de istorie la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Târgu Neamț.

 

Facebooktwitterlinkedin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.