Marea Unire: 31 de milioane de lei aur și 330.000 de ostași căzuți la datorie, pierderile României în Primul Război Mondial

1
788

valu-nastaselu-2-copy

„Participarea României la acest război a urmărit reîntregirea teritoriului național, dar prețul plătit a fost destul de mare: imense pagube materiale estimate la 31 milioane lei aur, iar din cei aproape 1.000.000 de oameni mobilizați, 330.000 au murit. România a pierdut aproximativ 33% din efectiv față de Anglia cu 10,60%, Rusia cu 17,48% și Franța cu 18,29%. Sacrificiul a fost mare, dar în conjunctura extrem de favorabilă creată la sfârșitul războiului și speranțele românilor erau la fel de mari. Ca și la 1859, și în 1918 românii vor pune marile puteri aliate în fața faptului împlinit, fără să mai aștepte de la acestea primirea teritoriilor românești promise, ci numai confirmarea preluării lor de către statul român”, arată profesorul de istorie Vălu Năstăselu în cartea „O altă istorie a românilor?”

Redăm în întregime capitolul din cartea profesorului Năstăselu, dedicat Marii Uniri de la 1918, un eveniment considerat de cei mai mulți istorici ca fiind cel mai important din istoria României.

Desăvârșirea unității naționale a statului român

  După atâtea secole, condițiile pentru unirea tuturor provinciilor locuite de români sunt de data aceasta favorabile: iminenta înfrângere a Germaniei, procesul de destrămare a Austro-Ungarieiși evenimentele din Rusia au fost mană cerească pentru români, deoarece s-a adeverit dorința lui Petru Mușat „Vom fi din nou ce-am fost și chiar mai mult decât atât”. Nu știm la ce se referă acest domn al Moldovei, dar cu siguranță locuitorii acestor plaiuri au acum ocazia să realizeze ceea ce nici nu speraseră vreodată. Românii ceruseră Bucovina și Transilvania, dar au acum posibilitatea să ia și Basarabia, mai ales că Lenin acordase popoarelor din fostul imperiu țarist dreptul la autodeterminare. Scoaterea din luptă a Bulgariei în septembrie, apoi a Turciei și apropierea armatei anglo-franceze de la Salonic de granițele României, au precipitat evenimentele. Reapariția pe harta Europei a Poloniei, formarea Iugoslaviei (Serbia, Croația, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina ), întregirea Italiei, apariția Cehoslovaciei formează cadrul din care nu putea să lipsească România Mare. Momente ca 1859, 1877 constituie un lanț al cărui capăt este 1918, unul dintre cei mai fericiți ani din întreaga istorie a românilor. A fost de asemenea anul în care conducătorii țării au știut să profite de fiecare moment favorabil apărut în haosul de la sfârșitul primului război mondial. Dar să urmărim firul evenimentelor și să vedem cum s-a realizat Marea Unire.

Unirea Basarabiei cu România (27 martie/9 aprilie 1918)

 Desfășurarea revoluției ruse a creat cadrul prielnic pentru unirea Basarabiei cu România. După ce țarul a fost detronat, populația provinciei începe să se organizeze, dar nu toată populația dorea unirea cu România. În primăvara anului 1917 apare Partidul Național Moldovenesc care va coordona lupta de eliberare națională. Tot în același timp apare și ziarul „Cuvânt moldovenesc” condus de Pan Halippa, unul dintre cei mai înfocați susținători ai unirii cu România. În octombrie 1917 la Chișinău are loc Congresul soldaților moldoveni care a hotărât formarea primului parlament al provinciei – Sfatul Țării condus de Ion Inculeț și alcătuit din 84 deputați moldoveni, 36 ai diferitelor minorități și 10 ai locuitorilor din Transnistria. Trebuie spus că Inculeț și majoritatea deputaților nu sunt adepții unirii cu România și separării de Rusia. În noiembrie, Sfatul Țării anunță autonomia Basarabiei care rămâne provincie în cadrul Rusiei și își alege ca organ executiv un Consiliu al Directorilor. Conducerea acestui consiliu o are inițial Pantelimon Erhan, de asemenea filorus. Situația în interior începe să fie tulburată de soldații ruși care se întorceau de pe frontul din Moldova după încheierea armistițiului cu Germania. De asemenea, Ucraina, care urmărea separarea de Rusia, avea pretenții de anexare a Basarabiei. Pe 2 decembrie 1917 Sfatul Țării proclamă Republica Democratică Moldovenească, care este autonomă, dar în cadrul Rusiei, schimbarea constând în faptul că acest teritoriu a trecut de la statutul de provincie la cel de stat. Acum, ca și alte naționalități din fostul imperiu țarist, moldovenii vor profita de „Declarația drepturilor popoarelor din Rusia” dată de Lenin și bolșevici, declarație care acordă acestor popoare dreptul la autodeterminare, mergând până la despărțirea de Rusia. În ianuarie 1918 Ucraina își proclamă independența și își sporește pretențiile de anexare a Basarabiei. Câteva unități militare ucrainene pătrund în provincie iar grupurile de soldați ruși retrași de pe front s-au transformat în bande care jefuiau populația și creau dezordine. În această stare de nesiguranță și haos, Consiliul Directorilor cere sprijinul armatei române care pe 20 ianuarie 1918 trece Prutul și face ordine. Pătrunderea armatei române în provincie și dezarmarea printre altele și a unităților Rumcerod (trupe bolșevice din Basarabia) a făcut ca guvernul comunist al lui Lenin să rupă relațiile diplomatice cu România și să confiște tezaurul românesc, trimis spre păstrare în Rusia. După pătrunderea armatei românești și retragerea ucrainenilor, Sfatul Țării devine mai curajos și, pe 24 ianuarie 1918, ziua în care se unise Moldova cu Țara Românească, a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești. Prezența soldaților români schimbă atitudinea majorității deputaților care înclină acum spre o unire cu România. Pe 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România cu 86 voturi pentru, 3 contra și 36 abțineri. Această unire a fost însă condiționată de basarabeni prin realizarea de către statul român a unor reforme și acceptarea în guvern a doi miniștri fără portofoliu. La sfârșitul anului se va renunța la această condiționare. Pentru a recompensa într-un fel pierderile teritoriale ale României prin pacea de la București, Germania este de acord cu acest act.

Unirea Bucovinei cu România(15/28 noiembrie 1918)

  Pe aproape toată durata războiului Bucovina a fost teatru de operațiuni, fiind de trei ori cucerită de ruși și recucerită de austro-unguri. În toamna anului 1918, în lunile octombrie-noiembrie când dubla monarhie se dezintegra, lupta națională a românilor se intensifică. Dar aici situația demografică nu era aceeași ca în Basarabia, politica de germanizare, dar mai ales de slavizare (cuucraineni și ruteni) schimbase raportul între români și alogeni. Partea de nord, dintre Nistru și Prut era populată mai ales de ucraineni, în timp ce populația românească era mai densă în sud. Habsburgii doreau să unească Bucovina cu Galiția, iar ucrainenii ținteau anexarea ei la Ucraina, dacă nu toată, cel puțin partea de nord. Mai grav era faptul că o parte a fruntașilor români conduși de Aurel Onciul susținea ideea împărțirii provinciei între România și Ucraina, iar un alt grup reprezentat de parlamentarii bucovineni de la Viena condus de Constantin Isopescu-Grecul milita pentru organizarea unui stat autonom în cadrul unui imperiu habsburgic federalizat. Acest curent era foarte influent și dorea formarea unui stat autonom din Bucovina, Transilvania și Banat, care să rămână însă între granițele habsburgilor. Curentul ce susținea unirea întregii provincii cu România este destul de discret la început și este condus de Iancu Flondor și Sextil Pușcariu, ultimul fiind și conducătorul ziarului „Glasul Bucovinei” în care cerea ca viitorul statului să se hotărască în cadrul românismului. Pe data de 14/27 octombrie 1918, la Cernăuți, din inițiativa celor doi fruntași, are loc o Adunare națională a populației românești din provincie. Aici se formează un Consiliu Național Român și un Comitet Executiv condus de Iancu Flondor. Adunarea națională a românilor a hotărât unirea Bucovinei cu celelalte teritorii românești din Austro-Ungaria, fără să aminteascăde unirea cu România, mai ales că Ucraina concentrase trupe în partea de nord a provinciei. Mai mult, trupele ucrainene se pregăteau să ocupe și partea sudică în condițiile în care dubla monarhie se prăbușea. Situația fiind destul de grea, Consiliul Național Român cere ajutor militar României, trupele române intrând în Cernăuți pe 11 noiembrie și obligând soldații ucraineni să se retragă. După instalarea armatei române în provincie, atitudinea majorității reprezentanților români s-a schimbat, fiind acum de acord cu unirea cu România. Pe 15/28 noiembrie 1918 are loc la Cernăuți Congresul General al Bucovinei la care participă și reprezentanți ai populației germane, polone și ucrainene, congres care a votat în unanimitate unirea Bucovinei cu România, în fruntea guvernului rămânând până la deplina unire administrativă Iancu Flondor. Unirea a fost votată necondiționat de toți deputații. Trebuie să subliniem că în unirea Bucovinei cu România influența armatei române a fost mai mare decât în Basarabia.

carte-nastaselu

 Unirea Transilvaniei cu România (18 noiembrie/1 decembrie 1918)

  Făcând parte din Imperiul Austro-Ungar, Transilvania participă activ la război, mulți dintre locuitorii săi fiind înrolați în armata imperiului și obligați să lupte împotriva românilor. După retragerea armatei române din Transilvania în toamna lui 1916, acțiunile represive ale autorităților maghiare se înăspresc. Mulți români sunt arestați, au domiciliu forțat sau sunt puși sub urmărire. Fruntașii politici ai românilor sunt ținuți sub o strictă supraveghere, presa românească a fost suspendată, multe școli au fost închise. Cu toate acestea au loc numeroase mișcări între 1916-1918 pe Valea Jiului și în orașe ca Oradea, Cluj, Brașov și Timișoara. În anul 1918, odată cu înfrângerile suferite pe front, situația monarhiei austro-ungare se deteriorează serios și se creează condiții pentru reluarea luptei naționale. Această luptă trebuie să se desfășoare și pe plan extern, deoarece unele dintre marele puteri nu cunoșteau exact situația Transilvaniei și drepturile României asupra ei. Spre exemplu, premierul britanic Lloyd George se întreba ce e cu această Transilvanei și unde este de și-o doresc atât de mult românii. Chiar și la începutul secolului XX occidentalii mai percep încă România ca pe o țară sălbatică și ciudată de la marginea civilizației și a Europei, chiar dacă firmele lor dețineau peste 90% din capitalul minier și petrolier. Fruntașii politici români trebuie să facă o intensă propagandă în străinătate pentru a lămuri opinia publică despre drepturile României asupra Transilvaniei, provincie care timp de peste opt secole fusese a Ungariei și a Austriei. Cu acest scop, Liga pentru unitatea culturala a tuturor românilor se transformă în Liga pentru unitatea politica a tuturor românilor și Bucureștiul devine punctul spre care se îndreaptă atenția românilor de pretutindeni. În aprilie 1918 se ține la Roma un Congres al popoarelor care făcuseră parte din Imperiul Austro-Ungar la care participă și reprezentanți ai românilor și aici se decide continuarea luptei de eliberare națională a acestor popoare,care sunt dispuse să aplice imediat dreptul la autodeterminare, drept cerut de diplomația americană în „Cele 14 puncte”ale președintelui Wilson. La începutul lunii octombrie 1918 se formează la Paris „Consiliul Național la Unității Românești” condus de Take Ionescu care publică ziarul „La Roumanie”. Foarte mulți diplomați și oameni politici români activează în marele capitale europene, prezentând cauza unității românilor și arătând că drepturile României asupra Transilvaniei sunt legitime. În toamna anului 1918 întregul Imperiu Austro-Ungar este cuprins de mișcări revoluționare ale popoarelor supuse. În Transilvania mișcările populației românești sunt deosebit de puternice, chiar dacă după asasinarea primului ministru Tisza și preluarea puterii la Budapesta de către Mihaly Karoly politica maghiară spre naționalități este mult mai deschisă. Ungaria era pe cale să se declare independentă, dar dorea între granițele sale și Transilvania, la fel ca la 1848. Pe acest fundal, în toamna anului 1918 Partidul National Român își reia activitatea și pe 29 sept./12 oct. Comitetul Executiv al său se întrunește la Oradea și dă o declarație prin care contestă dreptul Parlamentului de la Budapesta de a mai reprezenta Transilvania. Declarația de independență a națiunii române este citită în ședința parlamentului maghiar de Al. Vaida-Voevod care susține dreptul românilor la autodeterminare, declanșând furia parlamentarilor maghiari care au fost pe punctul de a-l linșa. Pe 3/16 oct. 1918 împăratul Carol I face o ultimă și disperată încercare de a salva imperiul, dând manifestul „Către popoarele mele credincioase”  în care propune reorganizarea statului pe baze federale.  Pe 18/31 oct. 1918 la inițiativa fruntașului social-democrat Ion Flueraș se formează la Budapesta Consiliul Național Român Central format din 6 reprezentanți ai P.N.R. și 6 ai P.S.D. Social democrații români și-au dat seama că programul lor politic se poate realiza mai bine într-un stat național unitar. După câteva zile de la înființare, C.N.R.C. își mută sediul la Arad de unde coordonează lupta națională a românilor. În luna noiembrie se creaseră în Transilvania numeroase consilii naționale locale românești sau chiar gărzi naționale, pentru a-i apăra pe români de agresiunile gărzilor și a autorităților locale maghiare. Pe 6 noiembrie C.N.R.C. înaintează un manifest națiunii române în care arată că el reprezintă această națiune care are dreptul la autodeterminare și îndeamnă populația româneasca să-și organizeze gărzi înarmate pentru a se apăra de orice atacuri. Pe 9 noiembrie 1918 C.N.R.C. anunță autoritățile maghiare că a preluat puterea îTransilvania. Pe 13-15 noiembrie la Arad se poartă tratative între reprezentanți ai C.N.R.C. și ai guvernului maghiar. Delegația maghiară propune autonomia Transilvaniei, dar în cadrul Ungariei, în timp ce partea română dorea separarea, lucru exprimat cu claritate de Iuliu Maniu. Până la această dată transilvănenii înclinau spre crearea unui stat autonom sau a unuia independent, fără să ceară unirea cu România. Dar situația din provincie nu este liniștită, iar posibilitățile C.N.R.C. de a asigura ordinea și a dezarma gărzile maghiare sunt mici. După eșuarea tratativelor C.N.R.C. cere României să trimită trupe în Transilvania, deoarece gărzile maghiare trecuseră la atacarea populației românești. După intrarea trupelor române, C.N.R.C. preia cu adevărat puterea și controlul în Transilvania și publică în străinătate manifestul „Către popoarele lumii” în care arată cauzele eșuării tratativelor de la Arad și prezintă dorințele românilor din Transilvania, Banat și Ungaria. Apoi C.N.R.C. a anunțat convocarea unei Mari Adunări Naționale la Alba Iulia pentru 18 noiembrie/1 dec. 1918. Pe 18 noiembrie/1 dec. 1918 are loc Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la care participă 1228 delegați. Alături de ei vin și aproximativ 100.000 de locuitori din majoritatea așezărilor Transilvaniei. Ședința la care au participat delegații s-a ținut în sala Cazinoului (azi Muzeul Unirii) și a fost deschisă de Gh. Pop de Băsești (președinte al P.N.R). După aceea Vasile Goldiș a citit Rezoluția de Unire: „Adunarea națională a românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”. În această rezoluție se cereau înfăptuirea unor reforme democratice printre care și cea agrară, o legislație mai bună pentru muncitori, votul universal, dar și dreptul naționalităților din provincie la autonomie deplină. Condiționarea unirii impusă de transilvăneni se datora faptului că Transilvania era mai avansată decât România, iar fruntașii politici ardeleni nu doreau să repete greșelile și abuzurile pe care maghiarii le făcuseră asupra lor. Pe 2 decembrie 1918 se aleg organele care trebuiau să conducăTransilvania până la integrarea administrativă în România și anume Marele Sfat Național (for legislativ) condus de Gh. Pop de Băsești și Consiliul Dirigent (organ executiv) format din 15 membri și condus de Iuliu Maniu. Acestea vor conduce Transilvania până în 1920. Hotărârile Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia au fost recunoscute de guvernul maghiar, dar după preluarea puterii de comunistul Bela Kun (martie 1919) armata maghiară trece la atacuri asupra granițelor statului român unificat, granițe stabilite de Comisia de armistițiu interaliată. Cum Republica Sovietică Ungară proclamată de Bela Kun este un pericol pentru întreaga zonă (a atacat și Cehoslovacia), după atacul maghiar de pe Tisa din iulie 1919, armata română trece la contraofensivă și la începutul lunii august ocupă Budapesta, unde rămâne până la instaurarea unui regim democratic. Acțiunea armatei române a fost cu atât mai importantă cu cât Consiliul Suprem Interaliat era indecis și nu vedea cu ochi buni intervenția armatei române. În cursul anului 1919 unirea Transilvaniei cu România va fi recunoscută de celelalte naționalități conlocuitoare: în ianuarie de sași și evrei, în martie de maghiari, în aprilie de țigani, iar în august și de populația șvabă din Banat. Spiritul care trebuia să dăinuie în Transilvania după unirea cu România a fost poate cel mai bine exprimat de Al. Vaida-Voevod, atunci când s-a referit la relațiile cu populația maghiară: „Ungurii sunt inamicii de ieri, sunt învinșii de astăzi și vrem ca ei să fie prietenii noștri de mâine”. De altfel egalitatea confesională și națională erau înscrise în Rezoluția de la Alba Iulia, fiind condiții importante impuse de ardeleni pentru unirea Transilvaniei cu România. Cele mai reprezentative figuri care au luptat pentru unitatea națională în 1918 au fost în Bucovina Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, Ioan Nistor, în Basarabia Ion Inculeț, Pan Halippa, Onisifor Ghibu și Andrei Oțetea, în Transilvania Vasile Goldiș, Gh. Pop de Băsești, Iuliu Maniu, Șt. Cicio-Pop, Al. Vaida-Voievod, episcopul ortodox Miron Cristea și cel greco-catolic Iuliu Hosu.  

Prof. Vălu NĂSTĂSELU

Vălu Năstăselu este profesor de istorie la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Târgu Neamț. Născut în data de 13 august 1953, în comuna Valea Stanciului din județul Dolj, Vălu Năstăselu a urmat cursurile liceale la București și apoi facultatea pe care a absolvit-o în anul 1976. A primit repartiție în Neamț în același an, iar de atunci a predat la mai multe unități de învățământ, atât din mediul rural, cât și urban. Din 1999 este profesor de istorie la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Târgu Neamț.

⚠️ ️️Articolele publicate de ATACUL.RO nu pot fi preluate decât în limita a 500 de caractere şi obligatoriu cu citarea sursei (indicarea link-ului este obligatorie). În caz contrar, ne rezervăm dreptul de a ne adresa instanței de judecată.

1 comment

  1. valisor 1 decembrie, 2016 at 12:19 Răspunde

    În 1918, fără s-avem pricepere de cum se face, fără s-avem putere peste ce ne împiedica s-o facem, fără resurse și fără curajul de a o face, fără multe pe care n-am învățat vreodată să le avem,
    AM FĂCUT-O.
    Să ne încordăm zilele astea și să dovedim că
    „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor“!
    LA MULȚI ANI, ROMÂNIE!

Leave a reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.